Andreea Vasile, despre rolul din „3 zile în septembrie“: Problema adulterului a fost mereu privită cu îngăduință. S-a considerat că femeia trebuie să ierte

În „3 zile în septembrie“, Andreea Vasile interpretează o femeie căreia i se destramă nunta chiar înainte să înceapă și care, în doar câteva ore, trece prin furie, rușine, neputință, frică, revoltă și, în cele din urmă, libertate. Filmul lui Tudor Giurgiu, construit în jurul unui cadru-secvență de 65 de minute, o urmărește pe Bianca fără să-i ofere personajului sau actriței refugiu în spatele montajului.

Andreea Vasile, pe malul mării la Eforie. Fotografie: Arhiva personală

Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, Andreea Vasile vorbește despre cel mai complex rol al său, despre disciplina și încrederea necesare pentru a duce la capăt o filmare în care 15 actori și întreaga echipă tehnică trebuiau să funcționeze ca un singur mecanism, dar și despre femeia din centrul poveștii: o femeie care refuză să rămână captivă într-o situație pe care alții încearcă să o accepte în locul ei. Actrița vorbește și despre presiunea pusă asupra femeilor de a ierta, de a înțelege și de a salva cu orice preț familia, despre rolurile feminine care lipsesc încă din cinematografia românească și despre ce înseamnă, pentru un actor, să-i facă loc unui personaj fără să-i stea în cale. Filmul „3 zile în septembrie“ poate fi văzut în cinematografele din toată țara.

„Weekend Adevărul“: O jucați pe Bianca, un rol ofertant care vă permite trecerea printr-o varietate de emoții, furie, plâns, râs, empatie. Toate aceste emoții s-au regăsit într-un cadru-secvență de 65 de minute care urmărește reacțiile Biancăi? Ce a fost cel mai greu în filmarea acestei secvențe?

Andreea Vasile: Cel mai greu a fost să nu-i stau în cale. Cu cine sunt eu, cu ce știu sau nu știu, cu gândurile mele, fricile mele, reținerile mele. Reacțiile noastre în fața unor situații care ne dau complet viața peste cap sunt atât de impredictibile și de imprevizibile încât mi-am dorit doar să-i dau toată libertatea de a reacționa în felul ei. Și să n-o încurc. Să o las să reacționeze în felul frust, total necosmetizat, uneori strident, alteori dramatic. Și a mai fost ceva important, nu am vrut să delimitiz emoțiile, de aici până aici e furie, apoi e plâns, apoi e tristețe ș.a.m.d. În viața reală, emoțiile lasă reziduuri, se contaminează una pe cealaltă, există o continuitate.

Cât de mult din reacțiile Biancăi în acea lungă secvență a fost strict coregrafiat și cât spațiu ați avut pentru improvizație? A existat vreun moment în care o reacție de-a dumneavoastră să schimbe ce urma să se întâmple?

A existat foarte puțin spațiu pentru improvizație. Era foarte complicat să improvizezi câtă vreme aveam niște limitări destul de clare și stricte. Toată echipa tehnică știa foarte bine ce urma să se întâmple atât la nivel de situații, cât și la nivel de replici, și atunci am fi dat totul peste cap. E o singură replică care a apărut în cearta din duș cu Emilian, am zis-o la o repetiție și ni s-a părut că funcționează perfect cu povestea și atunci am păstrat-o.

Andreea Vasile, protagonistă în „3 zile în septembrie” Fotografie: Catalin Opritescu

Bianca trece, într-un timp foarte scurt, de la pregătirile pentru nuntă la o adevărată criză existențială. Care a fost, pentru dumneavoastră, aspectul cel mai greu de jucat: femeia care a fost înșelată sau femeia care se simte „mai puțin femeie“ pentru că nu poate avea un copil?

Pentru mine, cel mai important e să găsesc adevărul în tot ce fac. Mă interesează ca personajul să fie cât mai racordat la ce trăiește și la ce i se întâmplă, în aceeași măsură mă interesează și ca jocul să nu fie demonstrativ. Iar în ceea ce o privește pe Bianca și tot parcursul ei din acest cadru-secvență, cea mai mare provocare a fost să nu transform suferința ei într-o demonstrație, să fiu atentă în fiecare secundă să-i păstrez vulnerabilitatea și adevărul.

Femeia, axis mundi

„În filmele româneşti de după 2000, cel mai adesea, bărbatul intră şi iese dintr-o situaţie, dintr-un context, dintr-un univers, în timp ce femeia este statică. Se realizează astfel dihotomia activ-pasiv care devine un element definitoriu al imaginii femeii în Noul Cinema Românesc“, scrie Bianca Andreea Bănică în „Privind-o pe Ea – Imaginea femeii în Noul Cinema Românesc“. Bianca este în „3 zile în septembrie“ personajul activ. Ea nu acceptă situația în fața căreia a fost pusă și trece la acțiune. Credeți că această schimbare de paradigmă asupra modului în care este văzută femeia în „3 zile în septembrie“ reflectă și o schimbare a mentalității femeii din România?

Aș fi prudentă cu ideea că un personaj poate reprezenta o schimbare de mentalitate. Da, Bianca refuză să rămână prinsă în ce i se întâmplă. Pune întrebări, reacționează fără să cosmetizeze nimic, greșește, dar important e că simte că trebuie să meargă mai departe. Încearcă să înțeleagă ce i se întâmplă și decide singură ce o să facă mai departe. Dar asta nu înseamnă că spune ceva despre toate femeile din România, mi-ar fi greu să pun atât de multe femei și experiențe într-un singur personaj. Și mai cred că există de mult în România o generație de femei care își pun întrebări, chestionează, decid, aleg, poate că au lipsit din cinematografie. Și da, m-aș bucura să văd mai multe povești în care femeia e axul în jurul căruia se construiește povestea.

Trei bărbați, Conrad Mericoffer, Tudor Giurgiu și Radu Grigore, au semnat scenariul unui film care, în esență, urmărește modul în care Bianca reacționează atunci când află că a fost înșelată. Cum credeți că au surprins acest lucru? În ce măsură ați contribuit la perspectiva lor asupra personajului feminin?

Eu cred că au surprins-o foarte bine pentru că reacția la trădare, reacția în fața neputinței nu sunt chestiuni care țin de gen, sunt profund umane. Eu am contribuit foarte puțin, mai degrabă chestiuni legate de nuanțe, unde să spun mai puțin, unde aș fi reacționat altfel. Ce mi-a plăcut cel mai mult din felul în care a fost scrisă Bianca a fost că nu era scrisă într-o singură notă, nu era redusă deloc doar la postura de „femeia înșelată“; e un personaj nuanțat, are contradicții, vulnerabilități și e, de fapt, personajul în jurul căruia se construiește întreaga poveste.

În oglinda mată a societății

Cât de mult v-ați identificat personal cu Bianca? A existat ceva în parcursul ei – presiunea socială, frica de eșec, nevoia de a corespunde unei imagini despre „cum ar trebui să fie“ o femeie – care v-a fost familiar?

INTERVIU | Andreea Vasile: „Am construit împreună cu regizorul o poveste în spatele personajului din «Spy/Master»“

Niciodată nu mă gândesc la a mă identifica cu personajul. Identificarea presupune să cauți în personaj ceva care să semene cu tine, iar eu caut mai degrabă contrariul. Să înțeleg un om care funcționează după o logică diferită de a mea. Nu trebuie să fiu de acord cu el și nici să mă regăsesc în el. Sigur că lucrezi cu tine, alt instrument nu ai. Dar scopul nu e să te găsești pe tine în fiecare rol. Treaba actorului e să-i facă loc personajului. În ceea ce privește ultima întrebare, da, toate mi-au fost familiare. Le-am experimentat din plin, așa că nu-mi erau deloc străine.

O parte din distribuția filmului. Fotografie: Catalin Opritescu

Corul personajelor secundare, de la mamă până la prietena cea mai bună și la doamna în vârstă care-i dă să mănânce, dar și sfaturi de viață, îi spun Biancăi că nu ar trebui să-l părăsească pe Victor. Credeți că perspectiva aceasta a adulterului este privită cu îngăduință în România, fiind cumva pusă familia pe primul loc? Este o reminiscență a societății comuniste în care înșelatul era, la fel ca multe alte probleme, ascuns sub preș sau o vedem din nou „la modă“ în contextul popularității unor influenceri precum frații Tate, care promovează rolul de casnică femeii care îi acceptă partenerului escapadele?

Sigur că a fost dintotdeauna privită cu îngăduință sau băgată sub preș, după caz. Și e adeseori întâlnită și foarte recognoscibilă ideea asta că familia trebuie păstrată cu orice preț chiar dacă lucrurile nu mai funcționează. Avem reflexul acesta în care femeia trebuie să ierte, să înțeleagă, să fie mai înțeleaptă, să nu dramatizeze. Ce mi se pare interesant în cazul Biancăi e că niciuna dintre femeile din jurul ei nu-i spune că Victor a procedat bine (ele știu foarte bine asta, au trăit-o poate la rândul lor, au auzit, știu exact ce a făcut Victor), ele îi spun că greșeala asta nu merită catastrofa unei despărțiri. Carevasăzică problema nu mai e a lui, gata, i-au pasat-o direct ei, un fel de „hai să vedem ce o să faci tu acum cu ce a făcut el“. La ea e totul, la femeie, de ea depinde ce o să facă. Și nu cred că e o consecință a comunismului (sau poate fi de fapt o consecință a lipsei de educație) și nici o modă a fraților Tate. Cred că e doar o meteahnă care se încăpățânează să reziste vremurilor.

Toți pentru unul și unul pentru toți

Care este scena din film la care ați râs cel mai mult când ați văzut prima dată pelicula? Dar scena din culise de care vă amintiți când vedeți filmul?

Cel mai tare și zgomotos am râs la secvența din jurul piscinei la care am fost cu toții. Era și cea mai grea, cea mai complicat de coregrafiat, 15 actori care se ceartă în același timp într-o secvență de 15 minute. Dar e extrem de bine scrisă și e primul moment în care și spectatorul râde, se recunoaște, e un carusel cu de toate acolo. Tot timpul îmi voi aminti cum toată echipa care a fost pe tot parcursul celor 65 de minute aproape lipită de mine (fără să se vadă bineînțeles), de la cameră, sunet, regizori, focus puller, oameni din producție care încercau să se ascundă. Îi vedeam permanent cu colțul ochiului. Și o să-mi amintesc mereu când, la prima dublă, una dintre marile provocări a fost ca ei să nu intre în cadru. Îi vedeam cum stăteau pe podea, în titicar, pe capotă, lipiți de câte un perete, cum se deplasau în grup compact și săreau dintr-un autobuz în altul. Asta e ceva ce voi păstra toată viața mea în amintire.

Regizorul Tudor Giurgiu, despre cum se face un film dintr-un cadru de 65 de minute: „Experiența ar trebui să te ajute să fii din nou curajos“

În rolul Biancăi. Fotografie: Cosmin Kleiner Stoian

Mărturiseați într-un interviu InspiraTIFF că a fost cel mai complex rol pe care l-ați făcut. Cum ați reușit să treceți de presiunea de a fi, practic, cea care poate să strice filmul sau să-l facă un succes?

Nicicum n-am simțit presiunea că eu pot să transform filmul în succes sau să-l stric. Ar fi nedrept față de toți cei alături de care am făcut filmul ăsta. Față de Tudor (care a crezut de la început în poveste și apoi în fiecare dintre noi), față de Alex Dorobanțu, DOP-ul, care duce filmul în spate, la propriu, față de toți colegii mei. Am avut cu toții o mare responsabilitate și am dus-o împreună. Nu m-am gândit niciodată: și acum e important să nu greșesc, m-am concentrat doar pe ce aveam de făcut. Și cumva toate fricile, îndoielile, neputințele, propriile-mi limitări s-au terminat în clipa în care auzeam: Acțiune! Aveam încredere în ce am repetat, în colegii mei (de la fiecare actor în parte la toată echipa tehnică), și intram. Nu cred că un film poate să fie bine doar pentru că un singur om nu greșește, e mai degrabă o echipă care știe foarte bine ce face și merge cu încredere înainte știind că poate face față oricărui obstacol care se poate ivi.

Emilia Popescu joacă un rol excelent de mamă a Biancăi. Ce întrebări credeți că ar trebui să-și pună după ce văd filmul toate mamele de fete care gândesc la fel ca personajul Emiliei Popescu?

Emilia Popescu e minunată în tot ce face. Iar pentru mine a fost o mare bucurie să jucăm din nou împreună. Nu cred că filmul nostru și-a propus să le spună mamelor ce întrebări să-și pună. Dar mi se pare foarte interesantă întrebarea asta: atunci când dai un sfat propriului tău copil, i-l dai cu scopul de a-l ajuta să-și trăiască viața lui sau vrei să-l convingi să o trăiască pe a ta? I-l dai îndemnându-l să viseze sau îl filtrezi prin propriile frici și obstacole? Era un film al lui Adrian Sitaru care se numea „Din dragoste cu cele mai bune intenții“. Cred că multe dintre nefericirile din jurul nostru sunt cauzate de hiperprotecție și de frică.

Finalul lasă intenționat loc de interpretare. Pentru dumneavoastră, ce se întâmplă cu Bianca după ultimul cadru?

Bianca merge mai departe.