România a fost o țară care a trăit pe datorie încă de la începuturile existenței sale. Statul a contractat în ultimii 150 de ani credite externe mari, ajungând la un vârf în anul 2013. Majoritatea banilor din credite s-au dus pe investiții păguboase, dar și pentru rezolvarea unor probleme interne.
Lume la coadă în perioada comunistă FOTO arhivă
Încă de la formarea statului modern, la mijlocul secolului al XIX lea, România a fost o țară care a trăit de multe ori „pe caiet”. Adică a contractat împrumuturi mari atât la nivel intern dar mai ales extern. Din cauza creditelor externe, la bănci de prin Anglia, Franța sau Germania, la un moment dat România a intrat în incapacitate de plată.
Vârfuri istorice ale datoriilor externe au fost atinse în perioada comunistă dar și după anul 2000. Majoritatea împrumuturilor au fost luate fiindcă autoritățile nu au reușit aproape niciodată să redreseze economic țara și nici să găsească o cale de a crește veniturile naționale prin exporturi eficiente. O parte însemnată a creditelor au fost utilizate efectiv pentru supraviețuire sau pentru susținerea unor investiții și proiecte megalomanice și păguboase. Au fost perioade când românii erau datori vânduți la băncile din țările dezvoltate ale Europei Occidentale. Iar greul datoriilor externe l-a dus mai mereu populația, cu sacrificii uriașe mai ales în perioada comunistă. Pe scurt, românii au plătit incapacitatea autorităților de a gestiona economia unei țări cu resurse naturale bogate dar și o resursă umană importantă.
Primul împrumut extern. Românii datori la străini încă din fașă
Primul împrumut extern al României a venit la scurt timp după Unirea Principatelor în timpul lui Alexandru Ioan Cuza. Probabil a fost și cel mai justificat împrumut din istoria românilor. Și asta în condițiile în care noul stat avea nevoie de capital pentru a se moderniza. La vremea aceea nu exista o Bancă Națională a României și nici o monedă națională. Pe teritoriul Principatelor Unite circulau nu mai puțin de 60 de monede diferite, din țări diferite. În primul an de domnie, Cuza a încercat să se împrumute de la francezi pentru a întemeia o bancă națională, să bată monedă și să facă rost de bani pentru reforma agrară. Domnitorul nu era, însă, recunoscut încă de Imperiul Otoman iar noul stat nu prezenta încredere. Așa că francezii au refuzat creditarea.
Abia în anul 1864, Principatele Unite au prezentat încredere creditorilor străini. Așa că pe 10 august 1864 era contractat primul împrumut extern din istoria modernă a României. Acesta avea o valoare de 916.000 lire sterline și era luat de la „Stern Brothers”, o bancă din Londra, dar și de la Banca Imperială Otomană. Dobânda era de 7% iar românii trebuiau să returneze banii pe parcursul a 22 de ani. Până în anul 1868, conform economistului Victor Axenciuc, datoria externă ajunsese deja la 16 milioane de dolari. România devenea tot mai credibilă pentru creditorii străini mai ales că din 1867 avea o monedă națională.
Primul leu a fost bătut în aprilie 1867 și reprezenta o monedă cu 5 grame de argint și 0.3 grame de aur. Așa că românii au continuat să se împrumute, bucuroși că are cine să le dea. Până în anul 1902, datoria externă a ajuns la 250 de milioane de dolari. Și paleta de creditori s-a extins. Statul român se împrumuta de la bănci din Anglia, Franța, Germania și Italia. Așa cum spun specialiștii, primele credite au fost și cele mai justificate și judicios cheltuite. Au fost utilizate pentru modernizarea și dezvoltarea țării, iar rezultatele s-au văzut. În România au apărut primele drumuri moderne, cale ferată, poduri, și multe alte facilități ale lumii moderne. „Trebuie menționat de la început că dacă în perioada 1871-1914, majoritatea împrumuturilor de stat au fost orientate către investiții în infrastructura de transport și comunicații (căi ferate, porturi, telegraf, drumuri pietruite, poduri, canalizare în mediul urban) care au contribuit la dezvoltarea economică și socială a României”, preciza George Georgescu în „History paradigms: the public debt of Romania in the last 100 years”.
Războaie, combinații, reforme cu dichis și o datorie care creștea văzând cu ochii
În timpul Primului Război Mondial dar și al perioadei interbelice datoria externă a României a crescut văzând cu ochii. Dacă îndatorarea era firească în contextul înarmării pentru participarea la război dar și pentru achitarea cheltuielilor post-belice, anormală era risipa controlată a banului public. Sau mai bine spus o parte din creditele externe se duceau pe contracte preferențiale, pe japca din banul public plus alte ghișefturi făcute de la Ministerul de Război și până la cel mai umil politician. De pomină au fost „combinațiile” prilejuite de dotarea armatei pentru intrarea în Primul Război Mondial. În perioada 1916-1917 bugetul alocat Ministerului de Război era 115 milioane de lei. Totodată din vara lui 1914, creditele pentru armata română au fost nelimitate. De altfel, până în 1917, au fost luaţi pe credit peste 850 de milioane de lei. Majoritatea s-au evaporat în afaceri dubioase.
„Cu începutul anului 1915 s-au deschis într-adevăr pentru cei cu trecere la guvern atâtea posibilităţi de îmbogăţire peste noapte prin exporturile şi importurile de favoare, prin furniturile armatei şi prin lucrări publice, încât numai cei tari de înger sau cei proşti nu s-au pricopsit”, scria Constantin Argetoianu. După război, statul român s-a împrumutat din nou, până aproape a ajuns în criză financiară.
„În timpul Primului Război Mondial (cînd moneda națională și-a pierdut acoperirea în aur, din cauza inflației galopante), precum și în anii de după Marea Unire, practic în întreaga perioadă interbelică, țara noastră a recurs la o serie de împumuturi pentru finanțarea cheltuielilor legate de participarea la cele două războaie, plata unor despăgubiri derivate din întregirea teritorială, inclusiv cote-părți din datoriile aferente, sau din implicarea în conflictele armate, susținerea financiară a unor reforme (agrară, monetară) care nu au adus rezultatele pozitive așteptate pentru modernizarea economiei, serviciul anual al datoriei afectând resursele de investiții ce s-ar fi putut aloca pentru dezvoltare, sau, mai grav, atingând cote care au determinat intrarea țării în criză financiar”, preciza George Georgescu în aceeași lucrare.
La toate împrumuturile se adăugau și pierderile umane și materiale în timpul Primului Război Mondial care se ridicau la 31 de miliarde de lei aur. Datoriile au continuat să crească și fiindcă statul român a preluat din datoriile fostului Imperiu Austro-Ungar pentru teritoriile retrocedate (Bucovina) dar și ale Ungariei (pentru Transilvania). Totodată reforma agrară promisă de regele Ferdinand I s-a dovedit o chestiune deosebit de costisitoare. Cheltuielile cu exproprierile moșiilor s-au ridicat la 14 miliarde de lei. Nu mai vorbim de răscumpărarea moșiilor grofilor unguri și a nobililor austrieci de prin Transilvania. Asta a adus noi credite externe. La începutul anului 1929, datoria publică a ajuns la peste 160 miliarde lei, din care cea externă la mai mult de 85%.
Românii datori vânduți. Anul în care am intrat în incapacitate de plată
Odată cu instaurarea crizei economice la nivel mondial, adică după anul 1929, România a fost puternic afectată. Situația financiară a devenit extrem de critică. La grâu și petrol exporturile românești au scăzut cu 58%. Au urmat concedierile masive. Între 1930 și 1933, peste 500 de fabrici au dat faliment, iar peste 300.000 de români ajunseseră șomeri. Producția industrială a scăzut cu 28.4 miliarde de lei. Au urmat credite peste credite. Iar România a ajuns în cele din urmă la incapacitate de plată. Datoria publică ajunsese la 185 de miliarde de lei, din care datoria externă se ridica la 93%.
„Situația financiară a țării, devenită critică, a fost agravată de efectele Marii Crize mondiale izbucnite la finele anului 1929, resimțită sever de România (ieșiri de capital străin evaluate la 12-17 miliarde lei, falimentul unor bănci și companii, reculul economiei, pierderea a sute de mii de locuri de muncă) care a trebuit să recurgă la alte împrumuturi externe pentru sprijinirea sistemului bancar prin preluarea portofoliului putred de la BNR, conversia datoriilor rurale și urbane, finanțarea deficitelor bugetare și plata ratelor scadente ale datoriei publice. În aceste condiții, în anul 1931, soldul datoriei publice a României a înregistrat cel mai înalt nivel din perioada interbelică(….), respectiv peste 185 miliarde lei, din care datoria externă reprezenta 93%. Situația financiară a țării devenise atât de dificilă în 1932, încât plățile datoriei către Franța, Anglia, Italia și SUA, evaluate la echivalentul a 39,5 miliarde lei, au fost suspendate, pe baza moratoriului Hoover, inițial pentru un an, ulterior pe termen nelimitat. În anii 1932 și 1933, statul român s-a găsit practic într-o situație de incapacitate de plată”, preciza Georgescu în „History paradigms: the public debt of Romania in the last 100 years”.
Ceaușescu se împrumuta, românii plăteau
Specialiștii spun că instaurarea comunismului în România s-a făcut sub auspicii financiare extreme. Mai precis, în 1947, România era o țară aproape prăbușită din punct de vedere economic. Secetă, foamete, război, reparații de război uriașe datorate URSS. „La finele anului 1947, situația economică și financiară a țării era extrem de dificilă, tributară importantelor pagube suferite în perioada războiului (evaluate la peste 500 mil. dolari valută 1938), grelelor reparații de război față de Uniunea Sovietică (evaluate la peste 500 mil. dolari valută 1938), precum și unui viitor incert, sub spectrul impunerii regimului comunist”, se arată în „History paradigms: the public debt of Romania in the last 100 years”. La toate acestea, în primii ani ai comunismului românesc s-a adăugat și jaful făcut de ruși prin intermediul sovrom-urilor.
Abia după 1956, după lichidarea sovromurilor și ieșirea de sub dominație sovietică a economiei, România comunistă a început să mai respire. Avea datorii către 14 state străine. Până în 1960, nivelul datoriei externe a scăzut considerabil fiind achitată o parte importantă a datoriilor. După 1965 a venit la putere Nicolae Ceaușescu. Cu propria viziune economică (evident eronată). Pentru a-și pune în aplicare proiectele megalomanice și mai ales pentru a susține o economie comunistă, Ceaușescu a angajat România în noi credite externe. De această dată la BIRD și FMI, în bună parte pentru materiile prime din Occident, dar și pentru a acoperi pierderile uzinelor falimentare.
„Aproximativ 19% din totalul creditelor externe s-au folosit pentru recuperarea pierderilor intreprinderilor. Economia suporta blocaje în lanț. Cu pierderi anuale de circa o sută de miliarde de lei”, preciza Lavinia Betea în ”Ceaușescu și epoca sa”.
În anul 1980 datoria externă ajunsese la 11 miliarde de dolari. Românii au plătit-o strângând cureaua într-un mod greu de imaginat.
Democrație plină de datorii
Cu sacrificiul oamenilor, România ajunsese, în 1990, într-o situație unică la nivelul țărilor din sudul și estul Europei. Mai precis, era o țară fără datorii. Acest lucru ar fi trebuit să se constituie într-un adevărat atu pentru tranziția către economia de piață. Specialiștii spun însă că lipsa unei viziuni clare a autorităților române a dus inevitabil la pierderea acestui avantaj și întoarcerea la viața „pe caiet” a României.
Mai ales după criza economică din 2008-2009. „Pe fondul lipsei unei viziuni clare a autorităților guvernamentale și monetare, transformările structurale asociate procesului tranziției și aderării la Uniunea Europeană au fost însoțite de o serie de costuri sociale și economice adverse, între care, creșterea accelerată a gradului de îndatorare publică, atât externă, cât și internă, cu deosebire, în perioada postcriză”, preciza George Georgescu în lucrarea menționată.
Statisticile Eurostat arătau că ponderea datoriei publice în PIB a crescut de la 1% în 1990 la 22.4% în 2000. Vârful a fost atins în 2014, cu 40%. În perioada 2000-2015 datoria publică a crescut de 14 ori.
.
