La 100 de ani de la nașterea lui Miles Davis, rememorăm povestea unuia dintre cei mai importanți muzicieni ai secolului XX. De la „Kind of Blue“ și „Bitches Brew“ la dependența de heroină și căsnicia cu Betty Davis, viața lui a fost o succesiune de rupturi și reinventări.
Miles Davis a murit pe 28 septembrie 1991. Fotografie: Profimedia
Era genul de om pe care îl simţeai înainte să îl auzi. Intra într-o cameră şi aerul se schimba puţin, ca înainte de ploaie. Nu era înalt, nu era impunător, dar ochii lui aveau ceva care te făcea să te gândeşti de două ori înainte să îi vorbeşti.
Miles Dewey Davis III s-a născut pe 26 mai 1926, în Alton, Illinois. Tatăl era medic stomatolog, mama cânta la pian. Era o familie cu stare şi cu pretenţii – genul de familie în care copiii creşteau cu cărţi pe rafturi, cu lecţii de muzică şi cu sentimentul că li se cere ceva. Miles a crescut cu toate acestea, dar mai ales cu convingerea că, oricât de mult ai avea acasă, pe stradă eşti tot un om de culoare într-o țară care nu s-a hotărât încă ce să facă cu tine.
La 13 ani, tatăl i-a cumpărat o trompetă. Primele lecţii le-a luat cu Elwood Buchanan, unul dintre primii oameni ai jazzului, care l-a sfătuit să cânte fără vibrato – un sfat neobişnuit pentru vremea aceea, dar care i-a modelat sunetul pentru totdeauna. Câţiva ani mai târziu, cânta deja în cluburile din St. Louis.
De la rece la albastru
A ajuns la New York în 1944, cu bursă la Juilliard, însă cu gândul de a-i găsi pe Charlie Parker şi Dizzy Gillespie în cluburile din cartierul 52nd Street. Bebopul era rapid, dens, virtuos. Miles putea ţine pasul, dar a ales alt drum. În loc să cânte mai mult, a început să cânte mai puţin. Să taie. Să lase spaţiu. Când toţi strigau, el a vorbit rar şi încet, iar lumea s-a aplecat să audă. Rezultatul a fost „Birth of the Cool“, înregistrat în 1949, care a dat naştere curentului cool jazz – un sunet mai aerisit, aproape opus febrei bebop.
Anii ’50 l-au găsit însă într-o luptă care nu avea nimic de-a face cu muzica. Dependenţa de heroină ajunsese să controleze totul. Nu avea bani de chirie, maşina era pe cale să îi fie confiscată. Mai târziu avea să spună că şi-a pierdut disciplina, controlul asupra propriei vieţi, şi că a început să se lase dus de val.
A dispărut din prim-plan câţiva ani. A revenit în 1955, curat şi hotărât. Şi-a format un nou grup şi a adus în el un saxofonist care încă îşi căuta vocea: John Coltrane. Se completau fără să-și fi propus asta: Miles cu tăcerea, Coltrane cu intensitatea. În 1959 au înregistrat împreună „Kind of Blue“, care a rămas cel mai bine vândut album de jazz din toate timpurile. Albumul părea simplu. Schimba regulile jocului.
Frances, Betty, Cicely
Înainte de căsătorii, avusese o relaţie lungă cu Irene Birth Cawthon, mama celor trei copii ai săi – Cheryl, Gregory şi Miles IV. Primul mariaj oficial a fost cu Frances Taylor, dansatoare, cu care s-a căsătorit în decembrie 1960. Totul părea bine, până când Miles a început să o agreseze fizic. Divorţul a venit în 1968.
Cum a rezistat jazzul în România, de la comunism la festivaluri moderne. Alin Vaida: „A fost ca origine muzică împotriva discriminării rasiale, chiar interzis în SUA“
Tot în acelaşi an s-a căsătorit cu Betty Mabry, model şi compozitoare, care i-a deschis urechile spre rock şi funk. Căsnicia a durat un an și s-a terminat cu acuzaţii de infidelitate. Betty nu a dispărut din istoria muzicii – a devenit, sub numele Betty Davis, una dintre vocile definitorii ale funk-ului anilor ’70.
Miles Davis, regele jazzului. Fotografie: Getty Images
Ultima soţie a fost actriţa Cicely Tyson, cu care s-a căsătorit în 1981, într-o ceremonie organizată la casa lui Bill Cosby, care le-a fost şi naş. Ea l-a ajutat să depăşească dependenţa de heroină. Pe la mijlocul deceniului, în timp ce căsnicia se răcea, a intrat în viaţa lui sculptoriţa Jo Gelbard. Divorţul de Cicely Tyson a venit în 1989, iar Jo Gelbard i-a rămas alături până la moarte, în 1991.
„Bitches Brew”
După despărţirea de Coltrane, Miles nu s-a oprit. Nu rămânea niciodată într-un singur loc prea mult timp. Anii ’60 l-au găsit cu un nou quintet – Wayne Shorter, Herbie Hancock, Ron Carter, Tony Williams – explorând forme tot mai libere. Apoi, la sfârşitul deceniului, a făcut mutarea care i-a surprins pe toţi.
În martie 1970 a început să cânte în deschiderea spectacolelor susținute de trupe de rock, împărţind scena cu Steve Miller Band şi Neil Young, ceea ce i-a permis casei de discuri Columbia să promoveze „Bitches Brew“ către un public nou. Jumătate din publicul de jazz l-a acuzat că s-a vândut. Cealaltă jumătate, mai tânără şi mai nedumerită, nu ştia exact ce ascultă, dar simţea că e important.
Omul dificil
Autobiografia lui, scrisă cu Quincy Troupe şi publicată în 1989, îl prinde exact aşa cum era: certăreţ, necruţător cu alţii şi cu sine, dispus să spună lucruri pe care alţii le-ar fi îngropat. Agresiunile, drogurile, conflictele – toate sunt acolo, povestite fără scuze şi fără regrete vizibile. Nu era genul de om pe care îl poți da ca exemplu copiilor . Era genul pe care îl asculţi şi nu te mai poţi opri.
Suferea de anemie falciformă şi diabet, iar sănătatea i se deteriorase vizibil în ultimii ani. În anii ’70 a dispărut din nou – obosit, bolnav, depăşit de dependenţe. A revenit în anii ’80 adaptat unei lumi muzicale complet diferite. Nu mai era revoluţionarul absolut, dar rămânea o prezenţă care conta.
A murit pe 28 septembrie 1991, la St. John’s Hospital din Santa Monica. Spre deosebire de Coltrane, a cărui voce a tăcut prea devreme, Miles a traversat decenii, s-a reinventat şi şi-a contrazis uneori propriul trecut. Coltrane a căutat un adevăr şi l-a găsit. Miles a refuzat să creadă că există unul singur.
https://cdn.adh.reperio.news/image-6/6cdb945e-87fa-4799-9d59-fb0d7ba64c39/index.jpeg?p=f%3Djpeg%26w%3D1200%26h%3D630%26r%3Dcover
