În România, la finalul lunii martie a acestui an, 53.214 de copii trăiau cu unul sau ambii părinți plecați la muncă în străinătate. Fenomenul, deși în ușoară scădere față de finalul lui 2024,
păstrează un nucleu dur de cazuri vulnerabile: 8.102
copii au ambii părinți plecați, iar peste
2.000 sunt
deja în sistemul de protecție specială. Pentru mulți dintre acești copii, lipsa părinților nu este doar o statistică rece, ci o realitate zilnică în care absența afecțiunii, a supravegherii directe și a sprijinului educațional, care lasă urme adânci.
Copiii care cresc fără părinți riscă performanțe școlare scăzute și chiar abandon FOTO Shutterstock
Riscul de abandon școlar, dificultățile
emoționale și problemele de adaptare socială cresc în mod direct proporțional
cu durata separării, avertizează specialiștii.
„Relația
părinte–copil este de neînlocuit”
Psihologul
clinician, Diana Pîrje, atrage atenția că despărțirea de părinți
este mereu resimțită de către copii și poate lăsa urme adânci.
„Copilul este
afectat și poate să dezvolte chiar sentimentul de abandon, pentru
că el are nevoie de ambii părinți să crească, să se dezvolte.
Relația părinte-copil este de neînlocuit”,
a spus ea, pentru Adevărul.
În spatele unei
aparente acceptări, se poate ascunde frustrarea și convingerea că
viața înseamnă „lipsuri, sacrificiu și chin”.
„La suprafață,
copilul ajunge să înțeleagă situația, dar în sinea lui poate se
frustrează, poate învață că, de fapt, viața înseamnă lipsuri,
sacrificiu și chin”, afirmă specialista.
Impactul
emoțional, în funcție de vârstă
Separarea de părinți
îi afectează diferit pe copii, în funcție de vârstă. Cu cât
copilul este mai mic, cu atât impactul este mai mare. Psihologul
explică faptul că micuții între 5 și 13
-14
ani sunt cei mai afectați, întrucât
este etapa în care ei
își formează modelele de viață.
„Automat,
impactul este cu atât mai mare cu cât copilul este mai mic. Aș
spune între 5 ani și 13-14 ani. Cei mici au nevoie de mai mult
sprijin, mai multă afecțiune și cumva, atunci își creează
modelele și reperele de viață, din ceea ce văd în mediul
înconjurător. Familia este primul mediu din care un om face parte
și cel mai important model educațional: de acolo copilul învață
despre lume și viață. Dacă nu are familia alături, el ce va
învăța? Că familia înseamnă lipsă, sacrificiu, chin și nu va
înțelege de ce. Poate chiar va ajunge să se simtă neîndreptățit,
să se compare cu alți colegi, să simtă invidie pe aceia care au
părinții alături”, spune
Diana Pîrje.
Adolescenții, în schimb,
începând cu 14-15 ani, pot înțelege mai rațional situația.
Chiar și așa, sentimentul de lipsă și dorul față de părinți
rămân.
„De la vârsta
adolescenței, începând cu 14-15 ani, poate e un pic mai ușor, în
sensul că deja copilul are capacitatea cognitivă de a înțelege
mai mult, poate fi starea de acceptare mai mare. Chiar și așa, tot
îi este greu, pentru că așa cum am spus, părintele rămâne
părinte și nimeni nu îl poate înlocui”, consideră
specialista.
Performanțe
școlare scăzute,
bullying
și maturizarea
forțată,
parte dintre efectele pe termen lung
Pe termen lung,
spune Pîrje, acești copii riscă să devină „copii salvatori”,
care își asumă responsabilități premature, renunțând la
propria copilărie:
„Vorbind de ani
la rând, un copil nu se poate dezvolta sănătos cu ambii părinți
plecați (…)
Cu timpul, el se va întreba: unde este mama, ce face, îmi
doresc să fiu lângă ea. Copilul își va pune aceste întrebări
și, poate chiar va intra, destul de timpuriu, în rolul de copil
salvator. El va vedea chinurile prin care trec părinții. Aceștia,
la rândul lor, poate îi vor spune: noi pentru tine facem toate
aceste lucruri. Copilul se poate simți presat și vinovat că, din
cauza lui, trebuie făcute aceste sacrificii.”
Rolul
de salvator înseamnă și o maturizare forțată. Încă de la o
vârstă timpurie, ei
încep
să muncească, să înțeleagă că viața este grea și înseamnă
sacrificiu.
„Responsabilizarea
și maturizarea este bună până în punctul în care este ceva mult
prea forțat. Ei riscă să nu se bucure deloc de copilărie”,
concluzionează Diana Pîrje.
Efectele nu se
limitează la sfera emoțională.
Potrivit
organizației „Salvați Copiii”,
copiii rămași acasă în urma plecării părinților la muncă în
străinătate, lipsiți de afecțiunea și supravegherea acestora,
sunt expuși mai multor riscuri: abandon școlar, autoizolare,
apariția unor tulburări emoționale și comportamentale. Mai mult
decât atât, lipsa ambilor părinți sau a reprezentanților legali
determină limitarea accesului copiilor la servicii de sănătate și
educaționale, la protecție juridică sau la beneficii sociale.
Psihologii trag un
semnal de alarmă asupra faptului că lipsa părinților expune
copiii și la bullying sau stigmatizare în comunitate, mai ales dacă
adulții din jur nu intervin prompt.
„Cu
siguranță și performanțele școlare pot fi afectate, deoarece
copilul se va consuma foarte mult.
(…) La școală,
învățătorii, profesorii, ar trebui să fie atenți să nu îi
compare cu ceilalți copii. În cazurile în care ceilalți copii au
tendința de a arunca cu pietre, să facă bullying, să spună: ia
uite, nu ai părinții lângă tine, eu am familie – ar trebui
prevenite total toate aceste averse emoționale, care se vor
răsfrânge asupra copilului. El se va simți copleșit și, poate
ajunge să își dorească să nu mai meargă la școală”,
avertizează psihologul.
Iarina Taban, fondatoare Ajungem
MARI, subliniază că indiferent dacă vorbim despre copii din
sistemul de protecție sau despre cei cu părinți plecați,
consecințele emoționale sunt similare:
„Fie că ne raportăm la
copiii din sistemul de protecție sau la copiii care au părinții
plecați peste hotare, vorbim tot de abandon, diferă doar forma lui.
Mulți copii rămân fără figurile parentale la vârste fragede,
când dezvoltarea emoțională este esențială, când au nevoie cel
mai mult de iubirea și sprijinul părinților. Ajung astfel să aibă
suferinţe emoţionale care îi urmăresc întreaga viață. Îi
împiedică să învețe la capacitatea reală, să înţeleagă
lumea din jur şi să aibă încredere că cei de lângă ei nu îi
vor răni sau părăsi.”
Rolul psihologilor, consilierilor școlari
și comunității
Pentru a
atenua efectele absenței părinților, psihologii, consilierii
școlari, profesorii și nu numai pot oferi sprijin emoțional și
educațional:
„În mod cert, trebuie să
le ofere, în primul rând, suport și sprijin în efectuarea
temelor. Cât timp, copiii nu au părinții lângă ei, ar trebui să
beneficieze de acest suport într-un grad mai sporit față de
ceilalți copii”, este de părere Diana Pîirje.
Ajungem MARI este un exemplu de
program educațional ce susţine pe termen lung educaţia copiilor şi
tinerilor din centre de plasament şi medii defavorizate. Misiunea
este încormai aceea de a oferi sprijin educațional, ore de
pregătire, ateliere interactive și experiențe culturale, pentru ca
acești copii să nu fie neglijați și să își recapete încrederea
în propriile forțe:
„Niciun copil nu ar trebui
să crească singur. Fiecare copil are nevoie de sprijin constant,
afecțiune și îndrumare pentru a ajunge adultul independent,
fericit și responsabil de mâine. Tocmai de aceea este vitală
implicarea comunității și realizarea de parteneriate solide, aşa
că noi continuăm să fim vocea și sprijinul acestor copii. România
trebuie să fie cu adevărat casă pentru ei, nu doar un loc în care
poate reuşesc să supravieţuiască”, a declarat Iarina
Taban, pentru Adevărul.
De asemenea, implicarea rudelor și a tutorilor este esențială
în buna creștere și dezvoltare a copiilor:
„Bunicii sau tutorii în
grija cărora se află acești copii, să încerce să le explice
situația, să le ofere tot sprijinul, toată atenția, că încerce
cumva să suplinească această afecțiune și învățăminte pe
care părinții le-ar putea oferi. Bineînțeles și comunicarea
directă cu părinții este importantă, poate chiar niște vizite
dese, dacă este posibil”, a mai adăugat psihologul Diana
Pîrje.
Datele detaliate ale unei realități
dure
- Copii cu ambii părinți plecați: 8.102
(7.422 în grija rudelor fără măsuri de protecție; restul în
plasament). - Copii cu un părinte plecat: 38.949 (37.268
în grija rudelor; 910 în sistem de protecție specială). - Copii din familii monoparentale cu singurul părinte
plecat: 6.163 (5.402 în grija rudelor fără măsură de
protecție). - Copii în sistem de protecție specială:
2.086 (375 la asistenți maternali, 375 în servicii rezidențiale,
1.238 la rude până la gradul IV, 98 la alte persoane).
Deși se observă o
scădere
lentă a numărului total de copii cu părinți plecați
în străinătate,
nu este suficientă pentru a diminua efectele sociale și emoționale
pe termen lung.
România
are nevoie de politici publice care să asigure sprijin educațional
suplimentar pentru acești minori, de formarea profesorilor în
gestionarea situațiilor de vulnerabilitate și de rețele de sprijin
comunitar,
pentru ca aceste cifre să nu se transforme în generații întregi
cu traume tăcute.
