Frédéric Bastiat ironiza producătorii de lumânări care ar cere să fie zidite ferestrele, pentru a se proteja de concurența neloială a soarelui. La noi, scenariul pare aplicat la literă: lumina de la Dumnezeu, din timpul zilei, e gratis, pe când lumina „de stat” vine cu taxe, accize și tarife care scumpesc tot ce atinge. Cum energia „de noapte” este, în practică, peste tot în lume, energie de stat – pentru că statele dețin, cu rare excepții, bogățiile subsolului, barajele, termocentralele și centralele nucleare – România a reușit performanța de a trăi ca și cum ar avea doar tarife de noapte. Exact cum ar fi vrut Bastiat în pamflet: să zidim ferestrele și să plătim în beznă, indiferent dacă afară e vară sau iarnă.
Ironia istoriei nu se oprește aici. În Regatul Unit, Regele William al III-lea a decis să taxeze ferestrele pentru ca aceia ce dețineau averi să nu se mai poată eschiva de la plata impozitelor. Toate casele plăteau o taxă fixă de 6 șilingi pe an, iar cele cu 7 sau mai multe ferestre, o sumă suplimentară. De aceea observăm încă astăzi în UK locuințe cu ferestrele zidite – o lecție despre cum statul poate transforma lumina în bani. România însă a dus ideea mai departe: fără să ne pese de istorie, zidim ferestrele virtual și facturăm bezna.
Iar când discutăm de energie e bine să pomenim și de restul de taxe care se adaugă la cele percepute în factură sau direct la benzinărie. Guvernul Boc a suprataxat temporar „mașinile puternice”, astfel încât posesorul „socialului” ARO 240 să ajungă să plătească la fel ca acela al unui Porsche Cayenne. Acum, la centimetri cubi se adaugă și norme de poluare, ceea ce face să se adeverească și să se „suplimenteze” spusele lui Milton Friedman: Nimic nu e aşa permanent ca un program guvernamental temporar!
Rușinos este că o țară cu resurse energetice proprii își taxează populația la nivel scandinav, dar fără serviciile aferente. E ceva putred în România, mai degrabă decât în Danemarca! Asta pentru că nordicii, cu o povară fiscală de peste 44% din PIB, livrează infrastructură, educație, sănătate. România – doar facturi. De aceea, atunci când iarna nu e iarnă, problema nu e la gazoduct, ci la Trezorerie.
Pandemia a accentuat ceea ce deja era un decalaj cronic: gap-ul de productivitate. Lucrarea lui Robert Gordon, The Rise and Fall of American Growth, vorbește despre încetinirea progresului tehnic ca sursă a stagnării veniturilor reale. La noi, problema e și mai simplă: nici nu am apucat să urcăm pe munte, dar deja ne plângem că nu vedem panorama.
Munca pe cont propriu a explodat în perioada lockdown-ului. Dispariția contractelor rigide, a negocierii colective, a protecției sindicale a dat libertate formală, dar a scos din ecuație productivitatea de serie. Când produci fără flux, unitatea de output costă mai mult. Consumatorul final plătește nu doar bunul, ci și prima de risc asociată discontinuității comenzilor. Asta explică de ce, cum arată și analiza lui Baumol (1993) despre „cost disease”, sectoarele cu productivitate stagnantă tind să devină mai scumpe în timp.
Citește pe Antena3.ro
O femeie și-a uitat poșeta de peste 100.000 de euro într-un taxi. Când a găsit-o, șoferul a făcut ceva cu totul neașteptat
În paralel, statul nu s-a micșorat. Din contră. Sectorul public și-a consolidat poziția, în timp ce cel privat și-a pierdut puterea de negociere. Și nu doar tranziția climatică apasă fiscal în plus, ci și nevoia de a finanța sectoare strategice într-o lume „cu arma la picior”.
Problema reală e că discutăm obsesiv despre competitivitate, dar rareori despre productivitate. Competitivitatea presupune să ai ce să vinzi, iar productivitatea – să ai cum să produci eficient ceea ce vinzi. Dacă nu există productivitate, inflația se vede direct în prețuri. Și atunci preferăm măsurătorile în bani, nu în unități fizice!
Sigur, teoretic am putea adopta și noi relaxarea cantitativă din zona euro. Nu ar fi mare lucru să iei niște aur împrumut și, în contrapartidă, să pui pe piață un plus de lichiditate. Dar la ce bun? România, cu ferestrele deja zidite, ar turna banii în întuneric. Aur pentru tarife de noapte. Împrumutăm lumină ca să plătim bezna.
Pe scurt, iarna fiscală nu se măsoară în grade Celsius, ci în puncte procentuale din PIB. Dacă iarna viitoare va semăna cu vara, vom avea încă o dovadă că nu ne îngheață conductele, ci logica economică. Și că problema nu e în termometru, ci în manualul de macroeconomie pe care refuzăm să-l deschidem.
