După cum explică George van Doorn de la Universitatea Monash din Australia, acest tip de cercetare „ne duce către întrebări mai mari despre conștiință și autocunoaștere, despre cine suntem”, notează The Hindu.
Cum a început cercetarea
Unul dintre pionierii studiului este Sarah-Jayne Blakemore, cercetător la Institute of Cognitive Neuroscience de la University College London. Ea a analizat ce se întâmplă în creier atunci când o persoană este gâdilată de altcineva, comparativ cu momentul în care încearcă să se gâdile singură.
Rezultatele au arătat un mecanism clar: atunci când ne mișcăm corpul, creierul anticipează consecințele mișcării.
„Cerebelul poate prezice senzațiile atunci când mișcarea ta le produce, dar nu și atunci când sunt produse de altcineva. Când încerci să te gâdili singur, cerebelul prezice senzația, iar această predicție este folosită pentru a reduce răspunsul altor zone ale creierului.”
Ce face creierul în timpul gâdilatului
Două zone sunt implicate direct în experiența gâdilatului:
- cortexul somatosenzorial, care procesează atingerea
- cortexul cingulat anterior, care procesează componenta de plăcere
Studiile arată că ambele regiuni sunt mai puțin active atunci când o persoană încearcă să se gâdile singură. Din acest motiv, senzația nu este percepută ca intensă sau amuzantă.
Pe scurt, creierul „știe” că atingerea vine de la tine și îi reduce impactul.
Experimentele care au confirmat teoria și încercări de „păcălire” a creierului
Cercetătorii au încercat să testeze acest mecanism în laborator. În unele experimente, participanții foloseau un dispozitiv care provoca gâdilat în palmă, fie imediat, fie cu o întârziere de aproximativ 200 de milisecunde.
Rezultatul a fost clar: cu cât întârzierea era mai mare, cu atât senzația devenea mai intensă.
Aceasta sugerează că nu atingerea în sine contează, ci diferența dintre ceea ce creierul se așteaptă să se întâmple și ceea ce se întâmplă efectiv. Cercetătorii au încercat și metode mai complexe pentru a înșela acest mecanism.
Un experiment a folosit stimulare magnetică pentru a face ca mișcările unei persoane să pară că sunt făcute de altcineva. Alte teste au încercat să creeze iluzii de tip „ieșire din corp”, în care participanții vedeau corpul altcuiva ca fiind al lor.
Chiar și în aceste condiții, rezultatul a rămas același: oamenii nu reușesc să se gâdile singuri în mod autentic.
„Nu contează dacă îți schimbi corpul cu altul: nu te poți gâdila singur cu propriile mișcări”, a concluzionat George van Doorn.
Nici măcar în vis nu funcționează
Chiar și în visele lucide, unde oamenii își pot controla acțiunile, încercarea de a se gâdila nu funcționează. Nici atunci când încearcă să fie gâdilați de alte personaje din vis nu apare reacția tipică.
Acest lucru sugerează că mecanismul este extrem de profund înrădăcinat în modul în care creierul procesează realitatea.
De la neuroștiință la inteligență artificială
Dincolo de curiozitate, fenomenul are implicații importante. Capacitatea de a distinge între propriile acțiuni și cele ale altora este esențială pentru conștiința de sine.
Dacă acest sistem nu funcționează corect, pot apărea tulburări în percepția realității. De exemplu, s-a observat că unele persoane cu schizofrenie pot avea dificultăți în a diferenția originea propriilor acțiuni.
Cercetătorii cred că aceste mecanisme ar putea fi utile și în dezvoltarea inteligenței artificiale. Dacă roboții ar putea învăța să diferențieze între acțiunile proprii și cele externe, ar deveni mai „conștienți” de interacțiunile lor cu lumea.
Într-o formulare simplă, incapacitatea de a te gâdila singur nu este doar un truc al creierului, ci o fereastră către felul în care definim „eu” și „ceilalți”.
